„Reinventarea” liberalismului românesc

1990 este anul „reinventării" liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînfiinţării Partidului Naţional Liberal, cât şi primul an în care valorile şi ideile liberale au început să-şi facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînfiinţat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, PNL era continuatorul Partidului Naţional Liberal constituit în 1875, în condiţiile în care grupuri liberale existau în Ţările Române încă dinainte de revoluţiile de la 1848.

Astfel, la nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric şi continuator al unei tradiţii democratice şi s-a orientat către un mesaj anticomunist şi antifesenist. Liberalii făceau apel, aşadar, la un tip de legitimitate tradiţională, prin raportarea la şi invocarea unui trecut considerat superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponenţii principali ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscuseră atât experienţa democratică interbelică în calitate de foşti membri ai tineretului liberal, cât şi pe cea a regimului comunist, ca deţinuţi politici sau membri ai exilului.

Primul preşedinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost preşedinte al studenţilor liberali, fost deţinut politic, plecat ulterior în exil la Paris. De altfel, în primul document programatic al PNL, partidul avea să-şi asume tradiţia şi moştenirea istorică: „Programul PNL se bazează atât pe tradiţia sa verificată istoric, cât şi pe valabilitatea în epoca contemporană a ideologiei sale."

Principiile programatice ale liberalilor, enunţate încă de la reapariţia lor pe scena politică, erau: „garantarea libertăţii individuale, condiţie fundamentală pentru descătuşarea forţelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democraţiei şi apărarea ei prin instituţii care să o garanteze; înfiinţarea unui organism însărcinat cu controlul birocraţiei şi înlăturarea exceselor ei; lupta pentru reinstaurarea libertăţii de expresie şi difuzarea opiniei, libertatea presei şi abolirea cenzurii;...stricta respectare a drepturilor egale ale tuturor minorităţilor etnice; privatizarea treptată a unităţilor economice şi restructurarea lor după principiul rentabilităţii în cadrul unei economii de piaţă."
Aceste principii înglobau, în fapt, esenţa liberalismului, având ca pioni afirmarea libertăţii individului, respectarea drepturilor acestuia, construirea unui stat de drept bazat pe separaţia puterilor în stat şi a unei economii concurenţiale, de piaţă. Caracterul general al acestor elemente se datorează momentului special în care au fost exprimate. Sfârşitul anului 1989 marcase prăbuşirea regimului comunist totalitar şi redefinirea cadrului politic. Era un moment de „politică constituţională," adică un moment în care se rescriau regulile jocului politic şi se contura un nou cadru general, în care urma să se desfăşoare viaţa politică. Din acest motiv, era firesc ca primele documente programatice postdecembriste să fie concepute la un nivel general şi să conţină principii de politică constituţională. Cu timpul se va putea observa o scădere a gradului de abstractizare al programelor politice, care vor continua să conţină şi principii generale, dar se vor axa pe chestiuni concrete de politică sectorială. Cu toate acestea, o bună parte dintre dezideratele generale exprimate în primul program nu au fost nici până astăzi în totalitate atinse.
Pe acest fond, PNL a fost unul dintre actorii principali ai clivajului politic creat în România postdecembristă. Pe falia comunism-anticomunism, acest clivaj inedit a despărţit partidele istorice, inclusiv PNL, de Frontul Salvării Naţionale şi moştenitorii săi politici (FDSN, PDSR). Clivajul politic a fost dublat de unul la nivelul mesajului şi al ideologiei.
În 1990, PNL îşi definea electoratul ţintă ca toţi aceia „care susţin din convingere manifestarea libertăţilor individuale, economice, sociale şi politice, cu drepturile şi responsabilităţile implicate, respingând ideea împărţirii societăţii în clase."

Familia liberală de la atomizare la unitate

După „reinventarea" liberalismului pe care am consemnat-o pentru 1990, putem stabili retrospectiv trei perioade mari în istoria postdecembristă a PNL: 1990-1998 - perioada scindărilor şi începutul reunificării; 1998- 2003 - definitivarea unificării şi reconsolidarea PNL; din 2003 - creşterea PNL şi transformarea în partid mare.
Aşadar, în prima parte a anilor '90 PNL avea să cunoască un drum deloc uşor, în care se poate identifica aproape un tipar evolutiv.
La începutul anilor '90 PNL a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la scurt timp după alegerile de la 20 mai 1990 şi în urma ei s-a creat Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără (PNL-AT). La 4 iulie 1990 s-a constituit comitetul de iniţiativă pentru formarea PNL-AT, din care făceau parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu, etc. Noul partid s-a constituit la 23 iulie 1990.
Deşi candidatul la preşedinţie al PNL, Radu Câmpeanu, se clasase al doilea, în ansamblu, rezultatul obţinut la primele alegeri era unul dezamăgitor. Cu doar 7% din voturi, PNL, alături de celelalte partide istorice reapărute după 1989 - PNŢCD şi PSDR - reuşea doar o opoziţie timidă în faţa partidului predominant FSN. Nemulţumirea tinerilor liberali faţă de modul în care conducerea de atunci pregătise alegerile şi gestiona partidul în general, s-a materializat prin această primă sciziune. Mai târziu, PNL-AT va deveni fundamentul unui alt partid liberal - Partidul Liberal 1993 (PL'93).
A doua sciziune, în ordine cronologică, este legată de relaţia PNL cu Convenţia Democratică din România (CDR). Alianţă politică şi electorală menită a contrabalansa poziţia hegemonică a FSN, CDR fusese creată în noiembrie 1991 şi avea în PNL unul din pilonii de bază. Deşi rezultatele obţinute la alegerile locale din februarie 1992 erau încurajatoare, iar PNL se putea impune ca lider al opoziţiei, partidul condus de Radu Câmpeanu a ales să participe singur la alegerile generale din septembrie 1992. Decizia a provocat părăsirea partidului de către adepţii rămânerii în interiorul CDR şi participării pe liste comune, care au format Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică (PNL-CD). Delegaţia Permanentă a PNL a hotărât ieşirea din Convenţia Democratică la data de 11 aprilie 1992. La 29 aprilie 1992 a fost înscris la tribunal PNL-CD, având ca lideri pe Vintilă Brătianu, Nicolae Cerveni, Dinu Zamfirescu, Adrian Popescu - Necşeşti.
Prin urmare, însăşi raţiunea de a fi a PNL-CD era menţinerea în interiorul Convenţiei şi adoptarea strategiei opoziţiei unite în faţa unui adversar politic major. PNL-CD a fost singura formaţiune de sorginte liberală care nu a părăsit CDR niciodată de la înfiinţarea sa şi până la absorbţie. În rest, se poate vorbi de o dinamică specifică a relaţiei între Convenţie pe de o parte şi PNL sau partidele de orientare liberală pe de altă parte. Concret, cu excepţia PNL-CD, relaţia liberalilor cu CDR urmează parcă un tipar, după care apropierea unui partid liberal de Convenţie coincidea sau era urmată la scurt timp de plecarea altuia.
Practic, în 1992 PNL a avut de ales între a candida singur în alegeri, urmând logica partidelor politice pentru care participarea pe liste proprii este testul suprem şi a candida pe liste comune, urmând logica unităţii politice în scopul câştigării alegerilor în faţa unui competitor mai puternic. Opţiunea PNL la acea dată pentru prima variantă s-a dovedit o eroare strategică, consecinţa ei fiind un rezultat sub pragul electoral şi rămânerea în afara Parlamentului în intervalul 1992-1996. Interesant este faptul că PNL s-a aflat şi ulterior în faţa aceleiaşi dileme strategice. În funcţie de context însă, aceeaşi decizie - a participării pe cont propriu în alegeri - s-a dovedit eronată în 1992, dar salvatoare în 2000, când PNL a părăsit din nou CDR pentru a-şi măsura pe cont propriu forţele în alegeri.
Cea de-a treia sciziune s-a consumat în urma Congresului de la Braşov din 1993 care a „sancţionat" politic eşecul electoral din 1992 şi a înlocuit conducerea partidului. Noul preşedinte al PNL a devenit în acel moment Mircea Ionescu Quintus, iar Radu Câmpeanu, împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi au părăsit partidul şi au creat Partidul Naţional Liberal - Câmpeanu (PNL-C).
Perioada următoare a fost marcată de revenirea PNL în Convenţie - la finele anului 1994 şi de apropierea între PL'93 şi Partidul Alianţei Civice (PAC), o altă formaţiune de construcţie şi gândire liberală. Acestea din urmă au părăsit CDR la începutul anului 1995 şi au participat sub forma unei alianţe la algerile generale din 1996. La fel ca PNL în 1992, nici alianţa dintre PAC şi PL'93 nu a reuşit depăşirea pragului electoral. Una din explicaţiile eşecului, valabilă atât pentru 1992, cât şi pentru 1996, este oferită de „teoria alegătorului raţional", care preferă să-şi maximizeze profitul acordând votul unei formaţiuni mai bine plasate. Pe baza unui astfel de raţionament, este foarte probabil că atât PNL în 1992, cât şi alianţa dintre PAC şi PL'93 în 1996 au pierdut voturi în favoarea Convenţiei Democratice.
Nu întâmplător am ales anul 1998 ca delimitare între primele două perioade. În acest an avea să se realizeze, în cea mai mare parte, unificarea liberală, prin absorbţia de către PNL a Partidului Liberal (rezultat din unificarea PNL-CD şi PL'93) şi fuziunea cu PAC. Din acest moment începe, practic, reafirmarea PNL atât în interiorul Convenţiei Democratice, cât şi pe scena politică în ansamblu. Reunificarea venea după îndelungi discuţii şi tratative şi era încununarea unor eforturi colective.
Evenimentele principale care au marcat această a doua etapă, pe care am stabilit-o convenţional în evoluţia PNL, au fost alegerile din 2000, respectiv stabilirea strategiei electorale în sensul participării pe liste proprii, cele două congrese în care au avut loc alegeri - februarie 2001 şi august 2002 şi, în fine, finalizarea unificării liberale prin absorbţia PNL-C şi crearea Alianţei Dreptate şi Adevăr în august 2003. Unificarea în jurul PNL şi consolidarea PNL pe dreapta scenei politice a continuat şi în anii următori, prin absorbţia altor formaţiuni. În perioada 2001-2003 au avut loc trei congrese extraordinare de fuziune: cu Alianţa pentru România (APR) în ianuarie 2001, cu Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) în aprilie 2003 şi cu PNL-C în august 2003.
O dată cu definitivarea unificării liberale PNL a intrat într-o a treia etapă a evoluţiei sale de după 1989 - consolidarea sa ca unic partid autentic de dreapta şi transformarea într-un partid mare. În urma alegerilor din 2004, PNL a devenit principalul partid de guvernare, preşedintele PNL Călin Popescu-Tăriceanu devenind şi primul-ministru al României.