O scurta biografie a lui Crin Antonescu

Crin Antonescu s-a nascut la 21 septembrie 1959 la Tulcea. Mama era invatatoare iar tatal, profesor suplinitor de limba romana. "Dupa obiceiurile vremii, n-a fost lasat sa termine facultatea pentru ca nu avea o origine suficient de sanatoasa. Desi nu provenea dintr-o familie bogata, bunicul meu facuse totusi parte din clasa de mijloc, era finantist, functionar public."

A copilarit intr-o casa aflata intr-o curte mare unde mai locuiau inca 12 familii. Constructiile, acum nationalizate, fusesera facute in perioada interbelica de proprietarul unei fabrici de covrigi, pentru angajatii lui. "Era acolo o lume foarte colorata, un fel de Romanie in miniatura. Soferi, profesori, muncitori, casnice, romani, bulgari, lipoveni...Si apa si instalatiile sanitare erau in curte. Pentru adulti era un adevarat infern, galagia nu se oprea aproape niciodata, dar pentru copii era un paradis. Curtea avea trei iesiri, te puteai juca in voie si puteai scapa usor cu fuga ori de cate ori scoteai din sarite pe cineva." Va locui acolo pana in 1977, cand casele au fost demolate.

In scoala primara si ciclul gimnazial devine foarte atasat de disciplinele umaniste, in special de limba romana. Asa ajunge sa iubeasca Iasul din povestirile marilor scriitori. "In anul cand terminam scoala generala tata s-a imbolnavit de plamani si a trebuit sa faca tratament undeva langa Iasi. Am reusit sa-l conving sa ma mut si eu aproape de el si sa intru la liceu in orasul viselor mele. Asa am ajuns, la 14 ani, sa stau in gazda si sa ma descurc aproape de unul singur cateva luni. Dupa primul trimestru tata a terminat tratamentul si ne-am dat seama ca e o aventura pe care n-o putem sustine financiar. M-am intors la Tulcea."


La liceul din orasul natal continua pasiunea pentru literatura si istorie, participa la olimpiade nationale si obtine mai multe premii. "Directorul, el insusi profesor de romana, se mandrea din ce in ce mai mult cu mine, ceea ce mi-a creat un regim privilegiat. Aveam voie sa invat numai la materiile care imi placeau." In 1978 castiga olimpiada nationala de istorie. "Asta m-a decis sa aleg, in fine, facultatea la care sa dau examen. Pentru ca ma tenta si filologia". In 1979 intra, al doilea pe lista, la Facultatea de istorie de la Universitatea din Bucuresti.

Incepe sa locuiasca in Caminul 6 martie, in apropierea Operei. Profesorii din primul an il fac sa se ataseze si mai mult de disciplina aleasa. "Eram in anul al doilea cand a murit tata. A fost un moment foarte greu pentru ca am avut cu el o relatie cu totul speciala. In plus, ma simteam total demobilizat, fara repere. Imi dorisem foarte mult sa termin facultatea in primul rand pentru el, pentru ca lui nu i se permisese asta. Ca sa am un alt statut dar si ca sa-l pot ajuta pentru ca fusese mereu foarte sarac." Dupa ce obtinuse note maxime la sesiunea din iarna, pe fondul acestor evenimente nu se mai prezinta la cea din vara si repeta anul. Incepe sa citeasca din ce in ce mai mult, in diverse domenii, asumandu-si o totala libertate intelectuala, dincolo de programa oficiala de studiu. In 1984 isi cunoaste viitoarea sotie. "A fost o intalnire deosebita si neasteptata, eu nici nu ma gandeam la insuratoare pe vremea aceea." Dupa casatorie decide sa repete ultimul an de studiu ca sa termine facultatea odata cu sotia. In 1985 devine absolvent, cu o lucrare de diploma despre "Conceptia politica la Dante Aligheri". Potrivit regulilor vremii e repartizat la o scoala din satul Stioborani, comuna Solesti, in judetul Vaslui.

"Era o scoala foarte mica, cu elevi putini. Norma mea cuprindea teoretic ore de istorie, franceza si sport. De fapt, incercai sa le vorbesti copiilor despre lumea in care traiesc, despre viata. Ca locuiesc intr-o tara numita Romania, ca exista undeva o capitala numita Bucuresti. Pentru ei nu era de imaginat ceva mai mare si mai fascinant ca Iasul. Era absurd sa le tin lectii despre Revolutia franceza. Erau foarte izolati, in sat era un singur televizor, practic nu aveau nicio sansa desi multi dintre ei erau inteligenti. Vedeai asta in ochii lor. Atunci am devenit foarte sensibil la ideea de sansa, la nevoia de a putea oferi unor asemenea copii posibilitatea sa evadeze din universul inchis in care s-au nascut, daca au talente, daca au vointa."

Un an mai tarziu scoala se inchide din lipsa de elevi si Antonescu devine profesor la Niculitel, la treizeci de kilometri de Tulcea natala. In 1989 termina stagiatura si devine muzeograf la sectia de istorie de la Muzeul Delta Dunarii, din Tulcea. "Schimbarile din Estul Europei erau in toi, comentam toata ziua cu colegi sau cu prieteni. Acolo m-a prins revolutia. In 22 decembrie, dupa ce l-am vazut pe Dinescu la televizor, am luat-o la fuga spre centrul orasului. Cativa studenti incepusera deja sa scoata simbolurile de pe judeteana de partid. Oamenii se strangeau in grupuri. Desi nu imi era prea clar ce se petrece am inceput sa strig impreuna cu cativa prieteni "Jos comunismul!". Era ceva nou pentru cei din jur. La momentul acela eu credeam ca va fi ceva cam ca in Ungaria din 56, ca miscarea va fi oprita de o interventie sovietica. Citisem mult despre asta."

Seara tarziu, tine primul discurs public in centrul municipiului. Oamenii adunati acolo cereau tot mai insistent sa vorbeasca intelectualii. "Nu mai tin minte nimic din ce am spus atunci. Erau acolo vreo 25000 de oameni."

Dupa revolutie redevine profesor la cel mai important liceu din oras, "Spiru Haret". Urmareste cu pasiune evolutiile de pe scena politica. Impreuna cu un grup de prieteni scoate « Gazeta de Tulcea », pe care o distribuie gratuit de pe capota unei masini. Participa la manifestatiile de la Bucuresti. "Evenimentele din 28-29 ianuarie m-au decis sa intru in politica. Am vazut atunci peste 200000 de oameni de toate varstele militand pasnic pentru o idee, am vazut si ce inseamna manipularea. Desi simpatizam cu toate partidele istorice am decis sa ma inscriu in PNL si din respect pentru trecutul partidului si pentru ca regaseam acolo multi reprezentanti ai generatiei mele."

E delegat sa organizeze filiala Tulcea a partidului si devine primul ei presedinte. E cap de lista la alegerile din mai 1990, cand obtine 4,7% din voturi, insuficient ca sa ocupe un loc in parlament. Editeaza din nou "Gazeta de Tulcea" dar dupa cateva numere ziarul se opreste din motive financiare. In 1992 protesteaza impotriva iesirii PNL din Conventia Democratica. "Stelian Tanase e cel care m-a readus in politica activa. El m-a convins sa intru in Partidul Aliantei Civice, recent infiintat, care era membru in CDR. Si tot el, nu stiu cum, i-a convins pe cei de la Bucuresti sa ma puna pe prima pozitie la Tulcea, pe lista Conventiei, la alegerile din 1992. Asa am ajuns deputat."

Ulterior, militeaza pentru unificarea miscarii liberale si pentru reintegrarea ei in CDR. Ca membru PNL redevine deputat in 1996 iar in 1997 e numit Ministru al Tineretului si Sportului, functie pe care o va detine trei ani. Din aceasta pozitie reuseste sa legifereze renta viagera pentru sportivii de performanta, care exista pana astazi, marirea spectaculoasa a baremurilor de premiere pentru sportivi, genereaza Legea Educatiei Fizice si Sportului si readuce in patrimoniul ministerului o serie de baze sportive importante printre care Sala Polivalenta din Bucuresti. "Pentru toate astea era nevoie de fonduri, am reusit sa obtin cel mai mare procent din PIB acordat pana atunci miscarii sportive. Dar dupa atatia ani, cred ca amintirea cea mai frumoasa a acelei perioade raman cele 11 medalii olimpice de aur obtinute la Sydney."

In 2000 redevine parlamentar pe listele PNL iar un an mai tarziu i se naste fiica, Irina. In 2005, dupa noi alegeri, devine seful grupului PNL din Camera Deputatilor. In 2009 Congresul PNL il alege presedinte al partidului si candidat al formatiunii la alegerile prezidentiale. In iulie, isi lanseaza programul prezidential intitulat "E in puterea noastra sa schimbam puterea lor".Pierderea alegerilor nu il descurajeaza,el continuandu-si pana in prezent lupta impotriva politicienilor demagogi.Crin Antonescu nu isi pierde speranta ca,intr-o zi,vom trai intr-o Romanie a bunului simt.....

Un frumos si inedit interviu cu domnul Crin Antonescu,datand din 2006

Q: Puneţi-vă masca lui Oscar Wilde şi spuneţi-mi totul despre omul Crin Antonescu. Faptul că v-a murit soţia şi că v-a murit un copil la naştere sunt drame care v-au învăţat că…?

C.A.: Nu doresc nimănui să treacă prin asta. Nu ştiu dacă nenorocirile îi fac mai buni pe oameni, dar cred că îi învaţă ceva. Te schimbă! Te schimbă mult de tot. Îţi pot da tristeţe, fie şi bine ascunsă, pe viaţă. Poţi să înveţi ceea ce trebuia să ştii deja şi fără să se întâmple asta - că suntem egali în faţa destinului, că există doar câteva lucruri esenţiale în lume, care ţin de iubire, viaţă, moarte. Restul sunt ipostaze, decoruri, detalii, pentru o piesă în care putem să jucăm roluri mai mult sau mai puţin interesante.

Q: Irina era mică… Ce a înţeles? Sau ce i-aţi explicat?

C.A.: Era mică. Sigur că un copil la 3 ani e şi mic, dar este şi suficient de mare încât să fie cea mai grea încercare din viaţa ta, respectiv a mea, să te duci să iei copilul de la grădiniţă şi să îi spui că mama lui nu mai este.

Q: Cum este să fii şi tată şi mamă?

C.A.: Îmi dau seama că, deşi încerc, nu pot fi şi tată şi mamă. Nu sunt decât tată. Pentru că întâmplarea a făcut ca şi eu să am un părinte, care şi el a încercat să fie mamă şi tată şi nu a reuşit să fie decât tată. E limpede asta. E o nebunie să crezi că poţi înlocui o mamă. Sigur că în înţelesul curent, eşti „şi mamă şi tată”. Dar în realitate eşti un părinte uninominal… Pe de altă parte, bunica încearcă, săraca, şi face o mie de lucruri (Dumnezeu să o ţină sănătoasă!), de toate felurile… închipuindu-şi că poate să semene cu o mamă, la rândul ei. Nici ea nu poate să ţină locul. Pentru Dumnezeu, nu poate să-i ţină nimeni locul. Asta este. Este crucea fiecăruia.

Q: Eu am observat la shooting că acest copil s-a lipit de mine şi, deşi mă vedea pentru prima dată, a stat în braţele mele, m-a ţinut de mână, ne-am îmbrăţişat… caută inconştient o căldură feminină.

C.A.: Păi, exact asta vă spuneam. Noi suntem, vorba aia, prieteni, suntem şi tovarăşi. Dar ştiu că iubirea mamei ei nu i-o poate dărui nimeni altcineva, nici măcar eu!

Q: Sunteţi un om împlinit?

C.A.: Nu sunt un om împlinit. Sunt un om care a avut parte de o durere incomensurabilă, dar a fost şi fericit cât pentru o mie de vieţi. Nu mi-aş schimba destinul.

Q: Declaraţi cândva că era cel mai bun sfătuitor… Dar apropo de asta, de când nu mai este ea, ca om politic, cu cine vă sfătuiţi?

C.A.: Ea mi-a spus un lucru tulburător. Bine, mi-a spus multe lucruri tulburătoare şi mai ales în ultima perioadă. Eu o întrebam când ea era aproape de sfârşit: „Ce-o să fac… cum să îmi duc viaţa după… cum o să am grijă de asta mică?”. Şi ea mi-a spus - „Când n-ai să mai ştii, ai să înveţi de la ea!”.

Q: Mergeţi la cimitir? Ce-i spuneţi soţiei dvs. când îi puneţi flori pe mormânt?

C.A.: Nu sunt lucruri pentru public.

Q: Care sunt întrebările pe care vi le pune Irina şi la care nu ştiţi să-i răspundeţi?

C.A.: Sunt foarte multe şi încerc să nu o mint, vreau să înveţe devreme că trebuie să căutăm mereu răspunsuri, dar că există întrebări la care nu putem răspunde niciodată.

Q: V-aţi gândit în zilele morţii soţiei dvs. că Dumnezeu este nedrept? V-aţi revoltat? De ce îi ia Dumnezeu pe oamenii pe care îi iubim?

C.A.: Asta este una dintre întrebările la care nu vom putea răspunde niciodată...

(interviu preluat de la Floriana Juncan, Q Magazine)

„Reinventarea” liberalismului românesc

1990 este anul „reinventării" liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînfiinţării Partidului Naţional Liberal, cât şi primul an în care valorile şi ideile liberale au început să-şi facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînfiinţat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, PNL era continuatorul Partidului Naţional Liberal constituit în 1875, în condiţiile în care grupuri liberale existau în Ţările Române încă dinainte de revoluţiile de la 1848.

Astfel, la nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric şi continuator al unei tradiţii democratice şi s-a orientat către un mesaj anticomunist şi antifesenist. Liberalii făceau apel, aşadar, la un tip de legitimitate tradiţională, prin raportarea la şi invocarea unui trecut considerat superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponenţii principali ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscuseră atât experienţa democratică interbelică în calitate de foşti membri ai tineretului liberal, cât şi pe cea a regimului comunist, ca deţinuţi politici sau membri ai exilului.

Primul preşedinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost preşedinte al studenţilor liberali, fost deţinut politic, plecat ulterior în exil la Paris. De altfel, în primul document programatic al PNL, partidul avea să-şi asume tradiţia şi moştenirea istorică: „Programul PNL se bazează atât pe tradiţia sa verificată istoric, cât şi pe valabilitatea în epoca contemporană a ideologiei sale."

Principiile programatice ale liberalilor, enunţate încă de la reapariţia lor pe scena politică, erau: „garantarea libertăţii individuale, condiţie fundamentală pentru descătuşarea forţelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democraţiei şi apărarea ei prin instituţii care să o garanteze; înfiinţarea unui organism însărcinat cu controlul birocraţiei şi înlăturarea exceselor ei; lupta pentru reinstaurarea libertăţii de expresie şi difuzarea opiniei, libertatea presei şi abolirea cenzurii;...stricta respectare a drepturilor egale ale tuturor minorităţilor etnice; privatizarea treptată a unităţilor economice şi restructurarea lor după principiul rentabilităţii în cadrul unei economii de piaţă."
Aceste principii înglobau, în fapt, esenţa liberalismului, având ca pioni afirmarea libertăţii individului, respectarea drepturilor acestuia, construirea unui stat de drept bazat pe separaţia puterilor în stat şi a unei economii concurenţiale, de piaţă. Caracterul general al acestor elemente se datorează momentului special în care au fost exprimate. Sfârşitul anului 1989 marcase prăbuşirea regimului comunist totalitar şi redefinirea cadrului politic. Era un moment de „politică constituţională," adică un moment în care se rescriau regulile jocului politic şi se contura un nou cadru general, în care urma să se desfăşoare viaţa politică. Din acest motiv, era firesc ca primele documente programatice postdecembriste să fie concepute la un nivel general şi să conţină principii de politică constituţională. Cu timpul se va putea observa o scădere a gradului de abstractizare al programelor politice, care vor continua să conţină şi principii generale, dar se vor axa pe chestiuni concrete de politică sectorială. Cu toate acestea, o bună parte dintre dezideratele generale exprimate în primul program nu au fost nici până astăzi în totalitate atinse.
Pe acest fond, PNL a fost unul dintre actorii principali ai clivajului politic creat în România postdecembristă. Pe falia comunism-anticomunism, acest clivaj inedit a despărţit partidele istorice, inclusiv PNL, de Frontul Salvării Naţionale şi moştenitorii săi politici (FDSN, PDSR). Clivajul politic a fost dublat de unul la nivelul mesajului şi al ideologiei.
În 1990, PNL îşi definea electoratul ţintă ca toţi aceia „care susţin din convingere manifestarea libertăţilor individuale, economice, sociale şi politice, cu drepturile şi responsabilităţile implicate, respingând ideea împărţirii societăţii în clase."

Familia liberală de la atomizare la unitate

După „reinventarea" liberalismului pe care am consemnat-o pentru 1990, putem stabili retrospectiv trei perioade mari în istoria postdecembristă a PNL: 1990-1998 - perioada scindărilor şi începutul reunificării; 1998- 2003 - definitivarea unificării şi reconsolidarea PNL; din 2003 - creşterea PNL şi transformarea în partid mare.
Aşadar, în prima parte a anilor '90 PNL avea să cunoască un drum deloc uşor, în care se poate identifica aproape un tipar evolutiv.
La începutul anilor '90 PNL a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la scurt timp după alegerile de la 20 mai 1990 şi în urma ei s-a creat Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără (PNL-AT). La 4 iulie 1990 s-a constituit comitetul de iniţiativă pentru formarea PNL-AT, din care făceau parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu, etc. Noul partid s-a constituit la 23 iulie 1990.
Deşi candidatul la preşedinţie al PNL, Radu Câmpeanu, se clasase al doilea, în ansamblu, rezultatul obţinut la primele alegeri era unul dezamăgitor. Cu doar 7% din voturi, PNL, alături de celelalte partide istorice reapărute după 1989 - PNŢCD şi PSDR - reuşea doar o opoziţie timidă în faţa partidului predominant FSN. Nemulţumirea tinerilor liberali faţă de modul în care conducerea de atunci pregătise alegerile şi gestiona partidul în general, s-a materializat prin această primă sciziune. Mai târziu, PNL-AT va deveni fundamentul unui alt partid liberal - Partidul Liberal 1993 (PL'93).
A doua sciziune, în ordine cronologică, este legată de relaţia PNL cu Convenţia Democratică din România (CDR). Alianţă politică şi electorală menită a contrabalansa poziţia hegemonică a FSN, CDR fusese creată în noiembrie 1991 şi avea în PNL unul din pilonii de bază. Deşi rezultatele obţinute la alegerile locale din februarie 1992 erau încurajatoare, iar PNL se putea impune ca lider al opoziţiei, partidul condus de Radu Câmpeanu a ales să participe singur la alegerile generale din septembrie 1992. Decizia a provocat părăsirea partidului de către adepţii rămânerii în interiorul CDR şi participării pe liste comune, care au format Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică (PNL-CD). Delegaţia Permanentă a PNL a hotărât ieşirea din Convenţia Democratică la data de 11 aprilie 1992. La 29 aprilie 1992 a fost înscris la tribunal PNL-CD, având ca lideri pe Vintilă Brătianu, Nicolae Cerveni, Dinu Zamfirescu, Adrian Popescu - Necşeşti.
Prin urmare, însăşi raţiunea de a fi a PNL-CD era menţinerea în interiorul Convenţiei şi adoptarea strategiei opoziţiei unite în faţa unui adversar politic major. PNL-CD a fost singura formaţiune de sorginte liberală care nu a părăsit CDR niciodată de la înfiinţarea sa şi până la absorbţie. În rest, se poate vorbi de o dinamică specifică a relaţiei între Convenţie pe de o parte şi PNL sau partidele de orientare liberală pe de altă parte. Concret, cu excepţia PNL-CD, relaţia liberalilor cu CDR urmează parcă un tipar, după care apropierea unui partid liberal de Convenţie coincidea sau era urmată la scurt timp de plecarea altuia.
Practic, în 1992 PNL a avut de ales între a candida singur în alegeri, urmând logica partidelor politice pentru care participarea pe liste proprii este testul suprem şi a candida pe liste comune, urmând logica unităţii politice în scopul câştigării alegerilor în faţa unui competitor mai puternic. Opţiunea PNL la acea dată pentru prima variantă s-a dovedit o eroare strategică, consecinţa ei fiind un rezultat sub pragul electoral şi rămânerea în afara Parlamentului în intervalul 1992-1996. Interesant este faptul că PNL s-a aflat şi ulterior în faţa aceleiaşi dileme strategice. În funcţie de context însă, aceeaşi decizie - a participării pe cont propriu în alegeri - s-a dovedit eronată în 1992, dar salvatoare în 2000, când PNL a părăsit din nou CDR pentru a-şi măsura pe cont propriu forţele în alegeri.
Cea de-a treia sciziune s-a consumat în urma Congresului de la Braşov din 1993 care a „sancţionat" politic eşecul electoral din 1992 şi a înlocuit conducerea partidului. Noul preşedinte al PNL a devenit în acel moment Mircea Ionescu Quintus, iar Radu Câmpeanu, împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi au părăsit partidul şi au creat Partidul Naţional Liberal - Câmpeanu (PNL-C).
Perioada următoare a fost marcată de revenirea PNL în Convenţie - la finele anului 1994 şi de apropierea între PL'93 şi Partidul Alianţei Civice (PAC), o altă formaţiune de construcţie şi gândire liberală. Acestea din urmă au părăsit CDR la începutul anului 1995 şi au participat sub forma unei alianţe la algerile generale din 1996. La fel ca PNL în 1992, nici alianţa dintre PAC şi PL'93 nu a reuşit depăşirea pragului electoral. Una din explicaţiile eşecului, valabilă atât pentru 1992, cât şi pentru 1996, este oferită de „teoria alegătorului raţional", care preferă să-şi maximizeze profitul acordând votul unei formaţiuni mai bine plasate. Pe baza unui astfel de raţionament, este foarte probabil că atât PNL în 1992, cât şi alianţa dintre PAC şi PL'93 în 1996 au pierdut voturi în favoarea Convenţiei Democratice.
Nu întâmplător am ales anul 1998 ca delimitare între primele două perioade. În acest an avea să se realizeze, în cea mai mare parte, unificarea liberală, prin absorbţia de către PNL a Partidului Liberal (rezultat din unificarea PNL-CD şi PL'93) şi fuziunea cu PAC. Din acest moment începe, practic, reafirmarea PNL atât în interiorul Convenţiei Democratice, cât şi pe scena politică în ansamblu. Reunificarea venea după îndelungi discuţii şi tratative şi era încununarea unor eforturi colective.
Evenimentele principale care au marcat această a doua etapă, pe care am stabilit-o convenţional în evoluţia PNL, au fost alegerile din 2000, respectiv stabilirea strategiei electorale în sensul participării pe liste proprii, cele două congrese în care au avut loc alegeri - februarie 2001 şi august 2002 şi, în fine, finalizarea unificării liberale prin absorbţia PNL-C şi crearea Alianţei Dreptate şi Adevăr în august 2003. Unificarea în jurul PNL şi consolidarea PNL pe dreapta scenei politice a continuat şi în anii următori, prin absorbţia altor formaţiuni. În perioada 2001-2003 au avut loc trei congrese extraordinare de fuziune: cu Alianţa pentru România (APR) în ianuarie 2001, cu Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) în aprilie 2003 şi cu PNL-C în august 2003.
O dată cu definitivarea unificării liberale PNL a intrat într-o a treia etapă a evoluţiei sale de după 1989 - consolidarea sa ca unic partid autentic de dreapta şi transformarea într-un partid mare. În urma alegerilor din 2004, PNL a devenit principalul partid de guvernare, preşedintele PNL Călin Popescu-Tăriceanu devenind şi primul-ministru al României.

Independenta naţională şi modernizarea instituţiilor româneşti

Daca ar fi sa ne conformam manierei lesne regasibila în dreptul mai tuturor demersurilor istoriografice cu "intitulatii cronologice", atunci s-ar impune aproape de la sine sa începem capitolul de fata cu mentiunea ca anii 1876 si 1899 delimiteaza o perioada cu semnificatii aparte în istoria Partidului National Liberal. La rigoare, însa, respectiva mentiune ar putea suporta observatii din partea "cunoscatorilor de istorie", nu neaparat dintre cei titrati în domeniu, ci chiar dintre cei tinând de mediul mai larg al atât de obisnuitilor, "la noi", pasionati de "cea dintâi carte a natiei".

În legatura cu prima delimitare cronologica, observatiile ar putea viza situarea anului 1876 în proximitatea imediata a altora, cu rezonanta mult mai larga pentru istoria liberalismului la români sau, în genere, pentru istoria noastra moderna, anul 1876 urmând celui în care specialistii considera ca s-ar fi constituit Partidul Liberal si înaintemergând celui marcat de proclamarea independentei de stat. Cât despre anul 1899, portanta sa cronologica sufera de proximitatea coplesitoare a celui semnificând sfârsitul de secol XIX ca si din cauza distantei apreciabile fata de momente cu mai mare încarcatura pentru devenirea programatica si organizatorica a "partidului marilor Bratieni" (ne gândim la congresul de la Iasi din 1892, când se pare ca a fost (re)confirmata în mod oficial pentru respectiva formatiune politica titulatura de Partidul National Liberal, la schimbarea conducerii aceluiasi partid la 1908-1909 sau la reevaluarea programului si, implicit, doctrinei national-liberale la 1913-1914, reevaluare impulsionata de celebra scrisoare-program a lui Ion I.C. Bratianu, aparuta în "Viitorul", la 7 septembrie 1913, scrisoare în care liderul national-liberal anunta "marile reforme": stabilirea "colegiului electoral unic" si împroprietarirea "printr-o nevoie, pentru cresterea proprietatii taranesti").

Totusi, desi discutabile, din considerente ce le-am schitat, delimitarile cronologice ale acestui capitol prezinta elemente de rezistenta. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp guvernari liberale, nelipsita, se stie, de frecvente reasezari "de cabinet" pâna la 1888. Apoi, la 1899 s-a încheiat una dintre cele mai tensionate guvernari liberale, an ce a cunoscut, pe de alta parte, includerea asa-numitilor "generosi" în rândurile Partidului National Liberal, ce ajunsese "rigidizat" întrucâtva de practicile "elitei sturdziste".

În mare, capitolul de fata priveste un patrar de secol, ultimul al celui de-al XIX-lea, o perioada când Istoria Partidului National Liberal s-a încarcat de date semnificative, de înfaptuiri ce au consolidat edificiul României moderne. O perioada istorica ce a cunoscut mari înfaptuiri national-statale (Independenta si Regatul), fortifierea structurilor societatii moderne, impunerea Vechiului Regat ca centru gravitational al luptei nationale si, nu în ultimul rând, afirmarea statului român ca factor activ în relatiile internationale. Si ca o constatare cu semnificatii aparte aici, aceeasi perioada a cunoscut cea mai îndelungata prezenta a national-liberalilor la guvernarea României: din cei douazeci si patru de ani asupra carora ne-am propus a starui, saptesprezece s-au aflat sub semnul guvernelor de nuanta liberala, cu mult mai mult, procentual vorbind, decât au acoperit ca timp guvernele national-liberale din perioada interbelica. În perioada 1876-1899, liberalismul si-a etalat din plin capacitatea de principal curent politic de guvernamânt, de primordial instrument politic al edificarii României moderne.

Cautând a releva în propria lor expresie faptele si faptuitorii unui capitol de istorie a Partidului National Liberal, ne-am propus sa ne referim, mai întâi, la "starea" acestuia din ultimul patrar al secolului XIX, la structurile sale, la deschiderile sale programatice, la liderii sai, la profilul omului politic de sub egida sa; ne-am propus sa evidentiem, de asemenea, rolul liberalilor în realizarile national-statale de la 1877 (Independenta) si de la 1881 (Regatul); ne-am propus sa staruim asupra activitatii parlamentare si guvernamentale a Partidului National Liberal si nu, în ultimul rând, asupra pozitiei si initiativelor sale în problema "fratilor de-un sânge si de-o limba" din afara granitelor Micii Românii.